Tuesday, August 11, 2015

Hate Me ‘Cuz I Like It!

Hate Me ‘Cuz I Like It! 

11 august - 12 septembrie 2015 
Curator: Silviu Pădurariu, Unrest/Bucharest O expoziție organizată de Aiurart și H'art Gallery.

photos: on facebook























HATE ME 'CUZ I LIKE IT! NICOLAE COMĂNESCU


Când adevărul e un mister transmis live, când execuția e un ritual propagandistic, când frontul civil se metamorfozează în front politic, iar arta e un instrument al „evadării din realitate” sau al mântuirii într-o altă realitate - ura e sănătoasă. Pentru cei dependenți de adevăr social, pentru cei care se exprimă în prezent - ura repară. Cand ești condus orbește, când ești manipulat să uiți istoria, când ți se propune să continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat - ura coagulează. Când ți se impune să mimezi libertatea și fericirea, când ești conservat în insectare de beton, când te simți cusut și atașat la corpul unui chilopod - ura e constructivă. A lupta împotriva răului implică acceptarea unui punct comun cu răul - ura. Fără ură, instinctul de apărare e sedat, blocat. Ura îl trezește. Aceasta este singura formă acceptabilă și salvatoare - ura a cărei finalitate e opusă finalității subiectului urât.
Pentru a putea percepe și valorifica imaginea produsă astăzi de către noii artiști vizuali este necesar să cadrăm și să poziționăm pictura prezentului față de unul dintre cele mai distincte puncte din istoria picturii recente românești, anii 1995-2000 și față de câteva nume, extrem de puține, care au marcat acel moment. Tindem să ștergem trecutul recent vrăjiți de sclipiciul exploziei artelor vizuale de astăzi. Tindem să măsurăm valoarea după legi comerciale și să apreciam retroactiv propria valoare. Tindem să judecăm lucrurile din auzite și vorbite, așa cum se întâmplă în noua societate virtuală a hiper-comunicării. Nu mai există timp, ci doar spațiu virtual și o materie cenușie digitizată. Am redus cunoașterea la propriul ecran de percepție, la propria plasă de comunicare și reproducem, repetăm, copiem și salvăm ceea ce ni se pare a fi nou, original și adevărat doar pe teritoriul nostru personal.
În perioada ’95-2000 autoritatea artelor vizuale încă rămăsese în ideile instalate pe vremea regimului dinainte. Pe de o parte, academia și uniunea căutau să păstreze pictura sub auspiciile capodoperei, ale tehnicoii și măestriei atinse de către marii noștri maeștri, iar pe de o altă parte, neo-bizantiniștii, cu iz de fenomen underground la acea vreme, căutau să exploreze fantasticul și fantasmele generate de împletitura dintre literatura și cultura creștin-ortodoxă și cea păgână. Ambele porniri limitau pictura la un formalism purist intelectual ori strict emoțional, la o direcție artificială, intimistă, locală, ruptă de expresia simțurilor și ideilor adevărate ale omului acelui timp. 
Acel moment a adus în istoria artei românești o primă forma de eliberare individuală și socială prin pictură și prin artă, răsturnând vechile idei fixe hiper-intelectuale sau spritiuale, reconectând arta la fenomenul social, în primul rând. Desigur, ceea ce acum poate fi reperat ca fenomen, pe atunci era o formă insulară, virginală și brutală de auto-cunoaștere, de recunoaștere și de dobândire a unei identități noi din partea unui număr extrem de mic de artiști care voiau să se exprime, nu doar să picteze pictura. Această mică insulă de sălbatici agresivi, iraționali pentru acele vremuri în care schimbarea avusese loc formal, a reușit să răstoarne pentru o clipă gândirea fixată mai mult sau mai puțin față de morala veche. Cumințenia, frica, zeificarea, artificializarea și mascarea adevărului au fost deturnate printr-o formă de ură, prin irațiune, anarhie, activism și alte formule prin care pictura a redevenit instrument de expresie al spiritului, nu al unei ideologii induse. Lucru realizat pe față comparând cu rezistența și libertatea expresioniștilor ascunși și neexpusi ai anilor ’80, și cu un conținut și acțiuni mult mai critice și ironice comparând cu noii corporatiști ai noilor media apăruți imediat după ’90. De data aceasta, pictura figurativă a fost cea care a preluat vocea și forma rebeliunii, necesitatea fiind de a figura însăși subiectele urii, ale răului, ale urâtului, ale tuturor lucrurilor refuzate de cei din urmă. Astăzi, ca efect al importului haotic al culturii interntaționale și al politizării si socializării întregii existențe tindem să reinstalăm o nouă formă de cumințenie și zeificare față de noile autorități ale imaginii, corporațiile industriei creative și utopiile lor dulci.
Tindem să pictăm emoțional, nu să ne exprimăm, tindem să reflectam, nu să criticam, tindem să mistificăm, nu să chestionăm! Urmăm cu ochii închiși noile ideologii ale corporatocrației, nu să dejucăm orice formă de mascare a adevărului uman. Tindem să muzeificăm și să instituționalizăm arte noi și comportamente culturale importate mimetic al caror efect nu-l putem bănui. De aceea, astăzi, privind imaginea acestui timp, pentru a distinge imaginea adevărului uman de cea a misterului ideologic este imperios necesar să ne raportăm mereu la acel punct inițial de eliberare, oricât de efemer și spontan a fost. Numit Rostopasca, tradus fals ca grupare ori ca organizație, destrămat de la sine, nearhivat și nepromovat, dar al cărui spirit a continuat apoi prin fiecare dintre cei care și-au reconstruit identitatea proprie - acest mic fenomen neo-avangardist al anilor 2000 este punctul de referință față de care ne putem situa critica și valorificarea, întreaga percepție asupra picturii contemporane, cât și asupra conținutului social de astăzi. 
Nicolae Comănescu este unul dintre principalii generatori ai acelui nor de acțiune din care s-au născut proiecte ca grupul imaginar cu nume de iarbă tămăduitoare - despre care auzeai că aruncau cu banane în pereți sau organizau expoziții maraton, o publicație implant „tura-bar” - un fel de ataș inserat în alte publicații, și multe performance-uri, dialoguri, intervenții și happening-uri prin care, în fond, arta de după ’90 și-a recăpătat socialul, activismul, criticismul, ironia și surpriza. Dintr-un anumit unghi, frământările acelui început au fost aduse și traduse în pictura sa deloc confortabilă până astăzi - mesajul social politic a devenit text pictat, parte din compoziție, tematica a coborât în cotloanele cartierelor postcomuniste bucureștene, tehnica și-a însușit praful și scrumul străzii în locul uleiului, iar energia performace-ului a devenit violența cromatică ori gestica spontană a drippingului. Pictura lui Comănescu pare a fi mai mult un pretext prin care devenim părtași la un fond emoțional și reactiv latent existent în fiecare dintre cei rămași aici, între o realitate începută în comunism și o neo-realitate continuată după ’89. Lucrurile sunt la vedere, redundanța subiect - obiect e o formă de realism, nu există nuanțe și sensibilități gratuite, ci o unică formulă în care regăsim comasate și organizate emoții, cuvinte, resturi de oraș și tușe nevrotice. Oricât am încerca să poziționăm istoric și teoretic demersul său plastic cu ajutorul conceptelor ca fauvism, neoexpresionism, neo-figurativ sau neo-pop, asistăm mai mult la un act de recuperare a picturiipost-moderniste românești în sensul propriu - prin simultanitate, juxtapunere, citare și criticism ca și chei necesare unui construct artistic. Iar impactul acestui demers, mai ales al acelor ani de început, ar putea fi comparat poate cu impactul din vremea lui Duchamp sau cu cel din vremea lui Beuys, în arta internațională, însă, la noi, cu o propagare și o adoptare lentă și suspicioasă datorate unui mental încă sedat de vechile morale. 
Încă de la inceput, jocul, ironia, adevărul verde în față, pornografia, înjurătura și agresivitatea sunt materiale de lucru atat conceptuale, cât și formale. Comănescu urăște și iubește deodată lumea/realitatea, cât și mediul în care se exprimă. Acest tip de ambivalență conferă un comportament liber și eliberator, lipsit de morale și fără etică, neguvernat de idealuri culte sau ideologice, ca într-o copilărie eternă pentru care lumea trebuie gustată și stricată, deopotrivă, pentru a fi cunoscută. Violența urbană e violența cu care execută figurația sau tensiunea cromatică. Adevărul ascuns e figura îngropată în dripping-uri și pete gestuale. Amprenta socială merge până acolo încât uleiul este schimbat cu praful și scrumul orașului ori kitsch-ul este cu totul înglobat. Toate acestea, într-un vocabular extrem de local, derivat din arhetipurile culturii sociale locale, distinct radical față de figurația vestului afectat și academic de dupa 2005. 
Astăzi, originalitatea, creativitatea, activismul, avangardismul au devenit etichete motivaționale vehiculate de orice corporatist. Suntem deja într-un context reorganizat de piața de artă și de industriile creative și, implicit, de apariția unui număr fără precedent de artiști independenți și freelanceri. Pictura e o opțiune, și-a pierdut rolul de artă supremă. În acești termeni, vizualitatea prezentului trebuie chestionată cu o și mai mare atenție asupra acelor puncte atinse și deschise în anii ’95-2000 - conținut critic, ironic, legătura directă cu realitatea socială.

No comments: